Au trecut trei ani de cînd m-ai părăsit, dar parcă a fost mai ieri. Nici după trei ani, nu pot să uit că m-ai lăsat, că ai plecat fără să-mi spui nimic. Vreau să te scot din mintea mea, să te arunc undeva departe, dar nu pot. Te visez aproape în fiecare noapte... dar nu vorbeşti cu mine niciodată. Mă faci să mă simt vinovată de tot şi nu înţeleg de ce. Cu ce am greşit ?! De ce acum mă urăşti ?! Ştiu că m-ai iubit mai mult decît orice pe lume, deşi nu mi-ai spus asta niciodată. În fiecare dimineaţă mă trezesc cu tine în gînd, vreau să pun mîna pe telefon şi să te sun, dar îmi dau seama că nu am cum să vorbesc cu tine. Oriunde aş merge, pe stradă, la servicu, în troileibuz, am impresia că te zăresc prin mulţime. De abia dacă îmi pot stăpîni lacrimile ... Uneori curg rîuri pe obraz ...dar le ascund după ochelarii de soare. Seara cînd deschid uşa, mă aştept să te văd în casă, dar tu nu eşti... Eşti doar o fantomă care îmi bîntuie mintea pînă la nebunie ... Nici nu-ţi dai seama cît rău imi faci şi cît de mult sufăr de cînd ai plecat ... Încerc să adorm, dar de fiecare dată cînd închid ochii, tu îmi apari în faţă ... tresar şi încep să tremur ... Mi-e frică de tine ...Mi-e frică că sunt singură în întuneric... Mi-e frică că ai putea veni lîngă mine, iar eu nu ştiu ce aş putea face într-o astfel de situaţie ... Probabil aş muri ... aş muri şi aş fi alături de tine ...